alt Manual de diagnostic

Manuale de diagnostic

Psihologie Psihologie clinica
Read Time3 Minute, 59 Second

Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică (Diagnostic and Statistical Manual) sau pe scurt DSM a fost publicat în 1952 de către Asociația Americană de Psihiatrie.

Inițial accesul la manual era permis doar psihiatrilor. DSM-ul putea fi cumpărat, de catre studenții la psihologie, doar de la librăriile facultăților de medicină americane. Acest prim manual, era inundat de perspectiva din acea perioadă a psihanalizei, fără vreo prevestire a ceea ce avea să devină. Descrierile erau succinte și lăsau mult loc pentru interpretarea și creativitatea clinicianului.

De abea în anul 1968, odată cu publicarea celei de-a doua ediții, au început să fie numerotate, apare astfel DSM-II.

Descrierile diagnostice au crescut în lungime cu vreo 38 de pagini, pentru ca în anul 1980, odată cu apariția DSM-III să ajungă la 300 de pagini. Deja și psihologii puteau obține și să folosească acest nou manual iar el cuprindea adăugiri excelente, inclusiv ideea unui diagnostic multiaxial. Existau limite stabilite referitoare la ce se putea folosi ca afirmații diagnostice.

Dacă un pacient nu îndeplinea criteriile pentru un anumit diagnostic nu putea fi diagnosticat cu aceea tulburare, astfel încât era loc mult mai puțin pentru interpretare.

Cele cinci axe erau:

AXA I Sindroame clinice

AXA II Tulburări de personalitate și/sau de dezvoltare specifice

AXA III Tulburări fizice și probleme medicale/de sănătate

AXA IV Severitatea factorilor de stres psihosociali

AXA V Cel mai înalt nivel de funcționare adaptativă din ultimul an

În 1994, apare ce-a de-a patra ediție a Manualului de Diagnostic și Clasificare a Tulburărilor Mintale (DSM-IV), în care definițiile termenilor au crescut păna la uluitorul număr de 650 de pagini. Ca exemplu, descrierea tulburării de personalitate antisocială era aceeași cu toate că unele dintre criterii erau diferite de DSM-III- R (ediție revizuită).

În 2000, a fost publicat DSM-IV-TR, avănd seturile de criterii în general neschimbate dar cu o revizuire substanțială în ceea ce privește descrierile, trăsăturile, factorii culturali, vârsta și diferențele de gen, trăsăturile asociate, prevalența, evoluția tulburării, tiparul familial și diagnosticul diferențial. Definirea termenilor acoperea 703 pagini, de aproape 23 de ori numărul paginilor de definiții din primul DSM.

775 de pagini la ultima ediție, odată cu mult așteptata publicare a DSM-5, în anul 2013. Multe modificări în multe domenii, dar puține, aproape deloc în ceea ce privește criteriile și descrierile tulburărilor de personalitate. Probabil și din cauza faptului că pacienții cu astfel de tulburări sunt mai dificil de tratat și necesită mai multă muncă și energie din partea terapeutului.

Deși au existat dezacorduri privind abordarea categorială propusă de DSM și ICD (Lista Tabelară a bolilor, OMS), din cauza potențialului de „etichetare” sau „catalogare”, aceste volume reprezintă astăzi schema de diagnostic folosită în mod obișnuit pentru toate tipurile de tulburări mentale.

Ultimile ediții de clasificare nord-americană a DSM (4 sau 5) se vor a fi „ateoretice”, unul dintre principiile lor fiind lipsa de prejudecăți în privința etiologiei tulburării, în scopul mărginirii la o simplă descriere a pacientului, utilizabilă oricare ar fi orientarea teoretică a clinicianului. Acest ateorism este contestat deoarece sunt respinse concepte clasice de genul psihozei sau nevrozei. Totuși, această clasificare folosește criterii precise de diagnostic, în scopul ameliorării fidelității diagnosticului.

ICD, aflată acum la a 11 ediție, este o clasificare internațională a maladiilor propusă de Organizația Mondială a Sanătății, se apropie de DSM, fără a utiliza criterii la fel de stricte.

De menționat este că există multiple clasificări ale tulburărilor psihice.

Clasificările tulburărilor psihice nu se bazează pe un principiu cultural unic. Tulburările observate și felul în care aceste tulburări se modifică în funcție de cadrele de referință teoretică, ele însele fiind legate de un mediu istoric și cultural. Din această multitudine de clasificări, se pot evoca nosografii semiologice, adică pe regruparea simptomelor observate empiric: una „clasică”, ce corespunde psihiatriei clinice ivite la începutul secolului XX, cu diferențieri pe câteva clase de tulburări precum nevroze, psihoze, tulburări ale dispoziției, tulburări de personalitate; și altele mai recente, care utilizează criterii de diagnostic (despre 2 dintre ele am vorbit anterior), DSM și ICD.

În plus, în 2006, a fost publicat Manualul de diagnostic psihodinamic – PDM (Psychodynamic Diagnostic Manual) prin colaborarea Asociației Psihanalitice Americane, Asociației Internaționale Psihanalitice, Academiei Americane de Psihanaliză și Psihiatrie dinamică, ș.a.

PDM, aflat acum la a doua ediție, se definește a fi  „un cadru diagnostic care încearcă să caracterizeze întreaga gamă a funcționării unui individ – profunzimea, precum și suprafața tiparelor emoționale, cognitive și sociale”.


Bibliografie: Tratat de psihologie clinică și psihopatologie Autor: Serban Ionescu, Alain Blanchet

Tulburările de personalitate din DSM-5. Evaluare, conceptualizare de caz și tratament Autor: Len Sperry

                    Ghidul DSM-5 pentru clinicianul inteligent – Joel Paris


Stagii de practică – pentru studenți si masteranzi – CLINICA MIND HELP

Stagii de practica

Alte evenimente – Workshopuri

Pagina urmatoare
AC Psihologie – Pagina urmatoare
0 0
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleppy
Sleppy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %
Advertisements