Studiile de caz în psihologia clinică
Studiile de caz
Studiile de caz constituie un instrument de referință în psihologia clinică care, deşi nu pot fi replicate, pot oferi informații asupra trăsăturilor unice ale unei persoane şi, prin urmare, constituie o experiență aparte în practica psihologică.
Totodată, această abordare a studiilor de caz joacă un rol reprezentativ în înțelegerea sensului unor situatii individuale, a demonstrării existenţei unui fenomen, a unei patologii, la diagnosticarea şi conceptualizarea cazurilor, iar în cele din urmă conduce la facilitarea procesului terapeutic..
Psihologii clinicieni şi psihoterapeuții iau numeroase decizii individuale cu o mare atenție şi chibzuință pentru a face față unor aspecte, probleme şi provocări specifice fiecărui demers terapeutic în parte. În acest context, studiile de caz pot fi modele utile care să-i ajute să sintetizeze și să ordoneze volumul de informații pe care il prezintă fiecare client, precum şi să folosească această sinteză în scopul elaborării planurilor de tratament pentru propriile cazuri. Deopotrivă, studiile de caz oferă o perspectivă suplimentară asupra manierei de lucru a unor psihologi clinicieni cu experiență.
Studiul de caz (diferit de analiza de caz) presupune o analiză şi o descriere completă a caracteristicilor de evoluţie (a evoluţiei) unei persoane.
Unii autori consideră studiul de caz drept o metodă prin excelenţă calitativă. Alţii, consideră că este o metodă descriptivă cu valenţe calitative sau cantitative, metodă absolut necesară pentru completarea informaţiilor care se obţin prin utilizarea celorlalte metode descriptive.
Departajarea cantitativ-calitativ este greu de stabilit. Studiul de caz este o metodă cantitativă în măsura în care, într-o cercetare în care se apelează la culegerea de date pe această cale, metoda permite formularea unor presupoziţii, spre deosebire de metodele calitative, unde se porneşte de la un obiectiv.
Studiul de caz este o procedură de integrare a modalităţilor de cercetare cantitativă şi calitativă, care permit abordarea, analiza unei entităţi sociale, a unei persoane, cu scopul de a ajunge la o imagine cît mai completă a evoluţiei sale.
Datele pentru studiul de caz se obţin pe diferite căi: prin observaţie şi interviu (dacă obiectul studiului este o persoană prezentă), cu ajutorul documentelor personale, al datelor de arhivă etc. Studiul de caz este o metodă doar în sensul larg al cuvîntului, pentru că nu ajunge la stabilirea unei baze de date cifrice, numerice, aşa cum se întîmplă atunci cînd folosim celelalte metode, în variantele lor cantitative.
Studiul de caz este o metodă care are ca scop descrierea unei persoane și ca atare, este o metodă de tip descriptiv-exploratorie.
Studiul de caz este specific psihologiei clinice.
Permite compararea sistematică a cazurilor, comparaţia realizîndu-se între cazuri particulare, între evoluţii individuale. Se pot compara cazurile la fel ca în experimentul mono-subiect, dar în studiul de caz cercetătorul nu intervine pentru a genera o reacţie.
Avantaje:
- Poate fi sursă de idei pentru ipoteze şi obiective de cercetare.
- Permite testarea unor tehnici noi de psihoterapie.
- Poate fi o metodă de studiu a fenomenelor rare.
- Permite verificarea şi modificarea unor teorii general acceptate (excepţia care confirmă sau infirmă regula).
- Rezolvă conflictul între abordările nomotetice şi cele idiografice. În abordările nomotetice se descriu performanţele medii ale populaţiei; studiul de caz poate fi folosit ca o exemplificare, astfel ajungîndu-se în planul cercetării idiografice.
Dezavantaje:
- Se poate concluziona asupra unei relaţii cauză-efect doar la nivel individual, dar nu se poate generaliza. O serie din modificările comportamentale care apar în timpul unei psihoterapii se pot datora unor variabile pe care nu le putem controla.
- Metoda e supusă erorilor – cercetătorul e implicat în relaţia respectivă şi e implicit un grad de subiectivism.
După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu (numărul de subiecţi), se disting:
- metode statistice, care presupun investigarea unui număr mare de subiecţi (aproximativ 1000-1500) anchete socio-demografice, chestionare de opinie etc; şi
- metode (analize) cazuistice, care presupun studiul integral al cîtorva unităţi sau fenomene (biografia, monografia, studiul de caz).
…
Metodele longitudinale studiază evoluţia fenomenelor în timp; în această categorie se încadrează studiul de caz, biografia, studiul panel etc. Aceste metode permit o oarecare predicţie făcută cu prudenţă şi nu pe termen foarte îndelungat.
În cazul studiilor psihologice în care urmărim performanţele individuale, unicitatea persoanei, a unor comportamente psihice, ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care permite descrierea caracteristicilor particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz, esantionul poate fi limitat la un număr mai mic de persoane, iar ca metodă se utilizează studiul de caz, biografia, metodele calitative.
Metodele idiografice și nomotetice reprezintă două abordări diferite ale înțelegerii vieții sociale. Scopul în cercetările descriptive este surprinderea sau descrierea evoluţiei unor evenimente, comportamente etc., definirea şi clasificarea evenimentelor cercetate şi a relaţiilor dintre ele. În cercetările descriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică. Acest tip de abordare, corect utilizată, este optim în domeniul psihologiei sociale şi al sociologiei, pentru că scopul unor asemenea studii este surprinderea caracteristicilor comune ale unui grup sau populaţie, caracteristici comune care pot fi considerate performanţe medii şi sunt tipice grupului respectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi iar ca metode, se utilizează studiile corelaţionale teste(şi ancheta, chestionar,…).
O metodă idiografică se concentrează asupra cazurilor sau evenimentelor individuale. Abordarea idiografică fiind una care se concentrează în mod specific asupra unui anumit caz, loc sau fenomen. Această abordare este concepută pentru a obține semnificații specifice obiectivului de cercetare și nu este concepută pentru extrapolarea generalizărilor, în mod necesar.
Spre deosebire de studiul de caz, care vizează un singur element dintr-o structură socială, analiza de caz se ocupă de întreaga structură, de întregul sistem (se foloseşte mult în Franţa, cu precădere în psihologia organizaţională). Analiza de caz este diferită de studiul de caz prin aceea că este orientată pe studiul relaţiilor care apar într-un grup, pe cînd studiul de caz presupune descrierea evoluţiei unui individ, a caracteristicilor sale. Analiza de caz (sau studiul de caz multiplu) e o anchetă empirică…
Principalele funcții ale studiului de caz sunt:
- Ilustrează o forma de comportament printr-un exemplu prototip (Freud).
- Poate demonstra eficacitatea unei metode sau tehnici terapeutice. Dintr-un motiv sau altul asupra unui pacient/client se aplică o nouă metoda sau o combinatie. Eventuala eficacitate a noului tratament constituie o sugestie pentru experiment.
- Să ofere informații asupra unui fenomen psihic rar. Dată fiind raritatea unei manifestări psihocomportamentale, singura alternativă la ignoranță este studiul de caz.
- Ca sursa de ipoteze. Studiul de caz, chiar dacă nu permite generalizarea rezultatelor asupra unei populatii, nu poate fi neglijat din cercetarea psihologică.