Aristotel – “De anima…”
Aristotel s-a nascut in anul 384 î.e.n., in oraşul Stagira din sudul Traciei, intr-o familie cu preocupari pentru cercetarea empirica a fiintelor, tatal sau fiind medic la curtea regelui Macedoniei, Amintas al II-lea.
De la 17 ani, Aristotel apare la Atena ca elev al Academiei lui Platon, unde va ramane 20 de ani, de fapt panǎ la moartea maestrului, în 347 î.e.n. Este un elev eminent si ascultator, cu unele scrieri dominate de platonism, remarcate elogios de catre mentor.
Sufletul era cunoscut de elevii lui Platon, implicit si de Aristotel, fie ca ansamblu de atribute generale ale materiei in miscare, fie ca o natura divina, nemuritoare, inlantuita in trupul vremelnic.
In anul 336 î.e.n., tronul este ocupat de Alexandru Macedon, astfel ca Aristotel–dascalul revine la Atena ca favorit, iar peste doi ani deschide aici o scoalǎa proprie, numitǎ Lyceu, dupa numele templului din apropiere dedicat lui Apollon Lykeios.
Este un fel de universitate avand si institut de cercetare, astfel ca pregatirea cursantilor avea elemente de studiu, cercetare şi creatie. In acest cadru mentoral se elaboreaza treptat opera uriasa a lui Aristotel.
„Opera aristotelicǎ marcheazǎ o depǎrtare majorǎ de aceste tradiţii etico-religioase, începând chiar cu formularea obiectului psihologiei: statusul ontologic al individului uman ca entitate psiho-fizicǎ vie, activǎ şi cugetǎtoare (entelehia trupului = suflet individual, „formǎ a trupului natural”).
Plasând psyche-ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetându-i principiile şi cauzele (scopul suprem al cunoaşterii), Aristotel ne apare astǎzi ca pionier al paradigmei funcţionaliste (opus deci dualismului suflet – viaţǎ biologică, promovat de Platon). Valoarea istoricǎ, îndelung validatǎ, a ştiinţei aristotelice despre suflet, rezidǎ în afirmarea unitǎţii funcţiilor spirituale şi vitale: sufletul este acea formǎ (calitate, însuşire, proprietate) a substanţei (corpului) care îndeplineşte trei funcţii necesare vieţii: nutritivǎ, senzitivǎ si raţionalǎ.” Gr. Nicola, Istoria psihologiei.
Spre deosebire de Platon, care a promovat dualismul dintre suflet si viata biologica a corpului, Aristotel a unit in suflet functii spirituale si vitale: prin definirea sufletului ca „formǎ a trupului natural”.
Distinctia, pe care o face Aristotel, dintre substanţǎ şi formǎ, apare clar in urmatoarele doua analogii:
– o unealta, cum ar fi securea, este un corp natural, avand calitatea
(forma) de a taia; asa si corpul alcatuit din organe are suflet, deci
functii de hranire, simtire, miscare;
– daca ochiul ar fi o vietate, vazul propriu-zis ar fi sufletul lui.
Ca naturalist (si funcţionalist), Aristotel a avut in vedere in De anima, relatia organism–obiect.
Ulterior Thomas d’Aquino a inlocuit-o cu cea dintre „conştiinţă (subiect) şi obiect”. Sintagma „organism care gândeşte” a fost înlocuită cu „subiect care gândeşte”.
PROGRAMĂRI – Cabinet individual de psihologie, Alexandrescu Cristian
